Arhive etichetă: judecatorie

Proiectul noii Legi a salarizării stabilește indemnizaţii mai mari pentru magistrați

Conform noii Legi a salarizării, personalul din justiţie va avea îndemnizaţii mai mari, scriu jurnaliştii de la profit.ro.

Un judecător sau procuror stagiar își va începe cariera cu o indemnizație lunară de 7.272 de lei, iar, după definitivat, 9.631 lei și să ajungă la 14.301 lei după ce depășește 20 de ani vechime la grad de judecătorie.

Alte majorări se acordă pentru magistrații care ocupă funcții de conducere, scrie profit.ro. Astfel, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetul de pe lângă Înalta Curte au prevăzut un procent de majorare de 2%.

În cazul personalului auxiliar din instanțe și parchete, salariile de bază pornesc de la 2.405 lei pentru un grefier, dacă acesta este debutant cu studii medii, și ajung la 5.171 de lei.

Proiectul noii legi stabilește niveluri noi și pentru salariile de bază de la Oficiul Național al Registrului Comerțului. Directorul general va câștiga 11.725 lei, directorul general-adjunct – 11.084 lei, un director – 10.777 lei, directorul adjunct – 10.478 de lei, un șef de serviciu 9.364 lei, iar un șef de birou – 8.852 lei.

Sursa: Puterea.ro

Dobânda băncii şi comisionul de risc, desființate de o decizie CJUE

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat, joi, într-o cauză foarte importantă pentru procesele dintre clienţi şi bănci pe clauzele abuzive din contractele de credit. Decizia CJUE înclină balanţa în favoarea consumatorilor care au fost afectaţi de formulările ambigue ale băncilor privind calculul dobânzilor, iar comisionul de risc este, practic, desfiinţat.

După doi ani de la înregistrare, CJUE a dat joi soluţia în cauza C-143/13, răpsunzând astfel întrebărilor preliminare trimise de Tribunalul Specializat Cluj într-un litigiu dintre Volksbank România şi doi clienţi ai băncii, familia Matei.

Procesul

Aceştia au luat două credite de la Volksbank în martie 2008, unul de nevoi personale de 8.000 de euro, cu o dobândă fixă de 9%, comision de risc de 0,74% și o DAE de 20,4% – probabil pentru avans – rambursabil în cinci ani, şi unul ipotecar, pentru achiziţia unei locuinţe, de 103.710 franci elveţieni, cu o dobândă anuală de 3,99% şi un comision de risc lunar de 0,22%, la o DAE de 6,94% plătibil în 25 de ani.

Potrivit clauzei 3 litera (d) din condițiile speciale ale celor două contracte, referitoare la caracterul variabil al ratei dobânzii, „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutaților noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării“.

Clauza 3.5 din condițiile generale aplicabile contractelor de credit în discuție în litigiul principal, intitulată „comisionul de risc“, prevede că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutații datorează băncii un comision de risc, aplicabil la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului. Valoarea acestor comisioane este stipulată în Clauza 5.

Clienţii au dat în judecată banca, în temeiul prevederilor legii 193/2000, care implementează Directiva 93/13 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi au cerut ca cele două clauze să fie eliminate din contract în decembrie 2011, Judecătoria Cluj-Napoca le admite în parte acţiunea şi dispune eliminarea clauzei de dobândă, considerând că este prea vagă şi permite băncii să modifice discreţionar rata dobânzii. Judecătorul respinge, însă, capătul de cerere privind comisionul de risc – devenit comision de administrare din 2010, după implementarea celebrei OUG nr. 50/2010, transpunerea Directivei 2008/48 – considerând că „nu îi revenea acesteia sarcina să aprecieze riscul concret asumat de bancă și nici eficacitatea garanțiilor contractuale“. Decizia este atacată cu apel şi ajunge la Tribunal, care suspendă cauza şi trimite o întrebare către CJUE: se poate pronunţa instanţa naţională asupra clauzelor care definesc elemente de preţ ale contractului, cum sunt cele de dobândă şi comisioane, în condiţiile în care Directiva 93/13 spune că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu se poate raporta nici la definirea obiectului contractului, nici la caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil, iar Directiva 2008/48 vorbeşte de costul total al contractului – DAE -, deşi nu se aplică creditelor ipotecare?

Decizia CJUE

Curtea spune că sunt foarte limitate cazurile în care instanţele nu pot aprecia caracterul abuziv al unor clauze contractuale legate de costul contractului, citând aici din Cauza Kásler (C-2014/282). Explicit, doar atunci când este vorba de cuantumul acestor costuri, nu atunci când e vorba de modul în care sunt definite în contract – adică, o instanţă nu poate să spună că o dobândă de 20% este abuzivă doar pentru că este de 20%, dar poate să se pronunţe în privinţa mecanismelor contractuale care au făcut ca dobânda să ajungă la 20%, dacă acestea au fost transparente sau nu, dacă banca a crescut cu de la sine putere dobânda etc. Judecătorii CJUE spun că instanţele se pot pronunţa pe acele clauze care dau dreptul creditorilor să modifice unilateral rata dobânzii, acestea fiind incluse şi pe „lista gri“ din Directivă şi pe „lista neagră“ din legea 193/2000. „(…) aceste clauze par să rămână și în afara domeniului de aplicare al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, din moment ce, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, din dosarul pus la dispoziția Curții pare să reiasă următoarele: caracterul lor abuziv nu este invocat din cauza unei pretinse inadecvări între nivelul modificat al ratei și o oarecare contraprestație furnizată în schimbul acestei modificări, ci din cauza condițiilor și a criteriilor care permit creditorului să efectueze această modificare, în special pentru motivul întemeiat pe „intervenirea unor schimbări semnificative pe piața monetară“, se arată în motivare.

Formularea laxă folosită de Volksbank nu este caracteristică doar acestei bănci. Cele mai multe dintre instituţiile locale de credit au folosit astfel de expresii în contracte pentru a-şi aronda dreptul de a modifica rata dobânzii în orice moment, menţinând astfel controlul costurilor. În unele cazuri, băncile au folosit trimiteri la indicatori de piaţă precum Euribor/Libor/Robor, dar clauzele erau în aşa fel formulate încât nu se obligau să şi ia în calcul aceste variaţii sau nu ofereau un orizont de timp în care le vor lua. Adesea, clienţii „au beneficiat“ de dublări ale ratelor de dobândă, în timp ce referinţele de piaţă scădeau dramatic. Variaţiuni pe aceeaşi temă pot fi întâlnite şi în contractele OTP Bank, Banca Comercială Română, Raiffeisen Bank, Bancpost, Piraeus Bank, Banca Româneacă, Alpha Bank şi nu numai, bănci care au acum procese cu Protecţia Consumatorului la Tribunalul Bucureşti pentru eliminarea acestor prevederi din toate contractele încheiate. Constatarea CJUE privind dobânzile le va fi de folos consumatorilor, în condiţiile în care unele acţiuni în instanţă iniţiate de aceştia au fost respinse de judecătorii naţionali tocmai din pricina faptului că aceştia fie au considerat că nu au voie să se pronunţe pe aceste clauze, fie nu au găsit ceva neînregulă cu formularea din contracte.

Comisionul de risc

În privinţa comisionului de risc, motivarea CJUE pare a indica o tranşare definitivă a problemei în favoarea consumatorilor, deşi Curtea se opreşte de la a da o soluţie în locul instanţei naţionale – cum, de altfel, nici nu-şi permite să facă. Curtea spune instituția în care acest comision este o parte importantă din nivelul DAE şi din veniturile băncii, aprecierea caracterului său abuziv nu este oprită de lege. Mai mult, spune CJUE, existenţa unei ipoteci indică faptul că acest comision este abuziv, în condiţiile în care nu există contraprestaţie. Acest lucru este întărit şi de redenumirea acestuia în comision de administrare, după intrarea în vigoare a OUG 50.

Paragrafele de mai jos sunt deosebit de importante pentru clienţii VB, viitor debitori ai Băncii Transilvania, dar şi pentru clienţii altor bănci care au plătit astfel de comisioane.

„(…) sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, unele dintre elementele menționate par să indice că obiectul litigiului principal nu privește caracterul adecvat al cuantumului acestui comision față de o oarecare prestație furnizată de creditor, întrucât se susține că creditorul nu furnizează nicio prestație efectivă care să poată constitui contrapartida acestui comision, așa încât nu se poate pune problema caracterului adecvat al comisionului respectiv. În schimb, elementele dosarului de care dispune Curtea par să indice că litigiul principal se axează pe problema motivelor care justifică clauzele vizate și în special pe problema dacă, întrucât impun consumatorului plata unui comision cu un cuantum semnificativ care urmărește să asigure rambursarea împrumutului, în condițiile în care se susține că acest risc este deja garantat printr-o ipotecă și că, în schimbul acestui comision, banca nu furnizează un serviciu real consumatorului în interesul exclusiv al acestuia, aceste clauze trebuie considerate ca fiind abuzive, în sensul articolului 3 din Directiva 93/13“, se arată în motivarea CJUE.

De remarcat că Volksbak a închis litigiul cu clienţii din instanţă, dar Tribunalul a insistat ca CJUE să ofere o soluţie în acest caz, considerând că este de interes pentru ordinea publică. VB a mai închis şi alte litigii pe aceeaşi temă aflate pe rolul CJUE, pentru a evita o soluţie.
Sursa: capital.ro

Decizia nr. 569/2014 referitoare la respingerea excepţiei de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 132 alin. (3) din Codul de procedura civila

Decizia nr. 569/2014 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă

Augustin Zegrean – preşedinte
Toni Greblă – judecător
Petre Lăzăroiu – judecător
Mircea Ştefan Minea – judecător
Daniel Marius Morar – judecător
Mona-Maria Pivniceru – judecător
Puskas Valentin Zoltan – judecător
Tudorel Toader – judecător
Andreea Costin – magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Luisa Şadi în Dosarul nr. 2.252/290/2013 al Tribunalului Caraş-Severin – Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 375D/2014.
2. La apelul nominal răspunde, pentru partea Ovidiu Şadi, doamna avocat Sabo Loredana Eleonora, din Baroul Bucureşti, cu delegaţie depusă la dosar, lipsind autoarea excepţiei de neconstituţionalitate. Procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului părţii Ovidiu Şadi, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens arată că dispoziţiile legale criticate reprezintă norme de procedură a căror stabilire intră în competenţa legiuitorului potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie. Faptul că hotărârea prin care instanţa se declară necompetentă nu este supusă niciunei căi de atac nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor constituţionale invocate. Mai susţine că, potrivit art. 129 din Constituţie, părţile pot exercita căile de atac în condiţiile legii, ceea ce înseamnă că reglementarea căilor de atac este lăsată la latitudinea legiuitorului. Acesta poate excepta de la exercitarea căilor de atac anumite hotărâri judecătoreşti, atunci când consideră că se impune. În continuare arată că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege. Precizează că au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate critici asemănătoare, Curtea Constituţională statuând, în mod constant, că prevederile respective sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale. Depune note de şedinţă.
4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că procedura instituită de norma legală criticată nu priveşte judecarea pe fond a cauzei, ci se referă la soluţionarea unui incident procedural. Eliminarea căii de atac a recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de declinare a competenţei judecării cauzei nu încalcă dreptul la un proces echitabil şi nici principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece caracterul irevocabil al hotărârii de declinare a competenţei nu vizează fondul cauzei. Menţionează jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 331 din 12 iunie 2014. 

C U R T E A, 

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
5. Prin Încheierea din 16 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.252/290/2013, Tribunalul Caraş-Severin – Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Luisa Şadi într-o cauză privind soluţionarea recursului declarat împotriva unei sentinţe civile prin care a fost respinsă excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi s-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate către o altă instanţă.
6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă aduce atingere dreptului la un proces echitabil, deoarece, potrivit prevederilor de lege criticate, nu poate beneficia de două grade de jurisdicţie. De asemenea, apreciază că reglementarea legală este neconstituţională, deoarece aduce atingere art. 124 alin. (2) din Constituţie, dreptului la apărare şi principiului exercitării căilor de atac, principiu care trebuie interpretat în sensul posibilităţii reale de a exercita o cale de atac, iar nu în sensul suprimării acesteia. În opinia autoarei excepţiei se încalcă şi art. 15 alin. (2) din Constituţie, deoarece prevederile de lege criticate sunt de imediată aplicare, inclusiv în procesele în curs de soluţionare, şi au ca efect privarea persoanei interesate de calea de atac a recursului, deşi anterior modificărilor aduse Codului de procedură civilă exista această cale de atac. În acest context, apreciază că se creează o discriminare între persoanele care nu pot ataca cu recurs hotărârile judecătoreşti pronunţate în această materie, în raport cu ceilalţi participanţi la actul de justiţie care aveau la dispoziţie calea de atac a recursului. Astfel, drepturile fundamentale menţionate sunt restrânse fără respectarea condiţiilor prevăzute de art. 53 din Constituţie. Totodată, mai arată că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, faptele contravenţionale se subsumează noţiunii de „acuzaţie în materie penală” în sensul art. 6 din Convenţie. Contravenienţii ar trebui, astfel, să beneficieze de toate drepturile specifice materiei penale, inclusiv posibilitatea contestării hotărârii judecătoreşti pronunţate în fond. Din această perspectivă apreciază că prevederile de lege criticate aduc atingere atât dispoziţiilor art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor, cât şi celor ale art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la aceeaşi Convenţie.
7. Tribunalul Caraş-Severin – Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac ale hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.
8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.
10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 

C U R T E A, 

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele depuse, susţinerile reprezentantului părţii Ovidiu Şadi, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:
11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, texte de lege care au următorul cuprins: „Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.”
13. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii civile, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 alin. (2) privind principiul unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei, art. 129 privind folosirea căilor de atac şi art. 148 privind principiul aplicării prioritare a actelor obligatorii ale Uniunii Europene. De asemenea, este invocată şi încălcarea art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil din Constituţie, art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil şi art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prevederile art. 2 paragraful 1 privind dreptul la nivel dublu de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Mai invocă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile din 21 februarie 1975, 16 decembrie 1992, 21 februarie 1984, 7 octombrie 1988 şi 2 septembrie 1998, pronunţate în cauzele Golder împotriva Regatului Unit, Edwards împotriva Regatului Unit, Ozturk împotriva Germaniei, Salabiaku împotriva Franţei şi Lauko împotriva Slovaciei.
14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea Constituţională constată că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate, în raport cu critici şi prevederi constituţionale similare, respectiv prin Decizia nr. 331 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2014, prin care a respins excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.
15. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că, în materia excepţiei de necompetenţă, legiuitorul a eliminat calea de atac a recursului care putea fi exercitată împotriva hotărârii prin care instanţa se declara necompetentă. O atare soluţie era prevăzută de art. 158 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865 şi prevedea că, în situaţia în care instanţa se declara necompetentă, împotriva hotărârii se putea exercita recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare. Această soluţie legislativă a fost modificată prin art. I pct. 20 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, fiind preluată şi în noul Cod de procedură civilă, în cuprinsul art. 132 alin. (3), text de lege criticat în prezenta cauză.
16. În continuare, Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor art. 132 din Codul de procedură civilă, când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent. Asupra excepţiei de necompetenţă instanţa se pronunţă înainte de a se aborda fondul litigiului şi înainte de a se soluţiona alte excepţii, după caz, printr-o încheiere, dacă se declară competentă, sau printr-o hotărâre, dacă instanţa se declară necompetentă. Textul de lege criticat de autoarea excepţiei, respectiv art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, are în vedere cea de-a doua ipoteză, şi anume admiterea excepţiei de necompetenţă şi, implicit, declinarea competenţei instanţei de judecată, situaţie în care hotărârea nu mai este supusă niciunei căi de atac.
17. În legătură cu acest aspect, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, deoarece sunt de imediată aplicare, inclusiv în procesele în curs de soluţionare, şi au ca efect privarea persoanei interesate de calea de atac a recursului, deşi, anterior modificărilor aduse Codului de procedură civilă, exista această cale de atac. O atare împrejurare creează, totodată, şi o situaţie discriminatorie între persoanele care nu pot ataca cu recurs hotărârile judecătoreşti pronunţate în această materie, în raport cu ceilalţi participanţi la actul de justiţie, care aveau la dispoziţie calea de atac a recursului.
18. În legătură cu această critică, Curtea a reţinut că prevederile legale criticate se aplică în mod egal, fără privilegii şi fără discriminări, faţă de toate persoanele care au depus cereri de chemare în judecată după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă. Prin urmare, nu este încălcat principiul neretroactivităţii.
19. De altfel, Curtea a reţinut că autoarea excepţiei îşi fundamentează critica de neconstituţionalitate pornind de la modalitatea de reglementare în timp a unui incident procedural, şi anume excepţia de necompetenţă, raportându-se la reglementarea anterioară din Codul de procedură civilă, potrivit căreia, dacă instanţa se declara necompetentă, împotriva hotărârii se putea exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Astfel, autoarea excepţiei deduce pretinsa neconstituţionalitate a textului de lege criticat prin raportare la o soluţie legislativă anterioară, care nu mai este în vigoare şi care nu îi este aplicabilă.
20. Referitor la pretinsa discriminare instituită prin textul de lege criticat, dedusă din perspectiva succesiunii în timp a normelor care reglementează modalitatea de soluţionare a excepţiei de necompetenţă, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a subliniat că situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări.
21. Curtea a reţinut, de asemenea, că autoarea excepţiei susţine contrarietatea prevederilor art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă faţă de art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece, potrivit acestor prevederi de lege, nu poate beneficia de două grade de jurisdicţie. Curtea a reţinut că această critică este neîntemeiată, având în vedere faptul că procedura instituită prin art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu priveşte judecarea pe fond a cauzei, ci se referă la soluţionarea unui incident procedural, de stabilire a instanţei competente să judece litigiul, singurul motiv pe care instanţa îl poate reţine în hotărârea de declinare fiind propria necompetenţă materială sau teritorială.
22. Curtea, prin decizia menţionată, a apreciat că intenţia legiuitorului prin adoptarea prevederilor de lege criticate a fost aceea de a se asigura celeritatea judecării cauzelor, prin împiedicarea tergiversării lor ca urmare a exercitării abuzive a căii de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti de declinare a competenţei, raţiunea eliminării căii de atac a recursului împotriva hotărârii de declinare a competenţei fiind aceea de a permite ajungerea cauzei într-un timp cât mai scurt în faţa instanţei competente să soluţioneze litigiul dedus judecăţii. Curtea a mai reţinut, de asemenea, că hotărârea instanţei de declinare a competenţei este rezultatul unui act de administrare a justiţiei prin care se urmăreşte desfăşurarea în condiţii de legalitate a procesului, de care beneficiază toate părţile, indiferent de calitatea lor procesuală, având în vedere că, potrivit art. 174 alin. (2) şi art. 176 pct. 3 din Codul de procedură civilă, actele de procedură efectuate de instanţa necompetentă sunt nule.
23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
24. Distinct de cele arătate, Curtea reţine că, potrivit art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de acestea, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei”, iar potrivit art. 483 alin. (1) din acelaşi cod, „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.” Prin urmare, sunt supuse recursului acele hotărâri judecătoreşti expres prevăzute de lege, iar o hotărâre judecătorească poate fi atacată numai cu acele căi de atac care sunt prevăzute de lege. Mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia presupun şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili, prin lege, procedura de judecată. Totodată, art. 129 din Constituţie prevede posibilitatea exercitării căilor de atac în condiţiile legii, ceea ce nu implică obligativitatea stabilirii unor căi de atac împotriva tuturor actelor îndeplinite de judecător în cursul procesului, ci libera exercitare de către părţile interesate şi Ministerul Public a căilor de atac prevăzute de lege.
25. Totodată, Curtea observă că, în ceea ce priveşte invocarea dreptului la dublu grad de jurisdicţie, acest drept, astfel cum este reglementat prin dispoziţiile art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este recunoscut doar în materie penală, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă controlului de constituţionalitate.

26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ 

În numele legii 

D E C I D E: 

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Luisa Şadi în Dosarul nr. 2.252/290/2013 al Tribunalului Caraş-Severin – Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Caraş-Severin – Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 16 octombrie 2014.

Sursa: http://lege5.ro/

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,
Andreea Costin