Arhive etichetă: Decizia nr. 569/2014

Decizia nr. 569/2014 referitoare la respingerea excepţiei de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 132 alin. (3) din Codul de procedura civila

Decizia nr. 569/2014 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă

Augustin Zegrean – preşedinte
Toni Greblă – judecător
Petre Lăzăroiu – judecător
Mircea Ştefan Minea – judecător
Daniel Marius Morar – judecător
Mona-Maria Pivniceru – judecător
Puskas Valentin Zoltan – judecător
Tudorel Toader – judecător
Andreea Costin – magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Luisa Şadi în Dosarul nr. 2.252/290/2013 al Tribunalului Caraş-Severin – Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 375D/2014.
2. La apelul nominal răspunde, pentru partea Ovidiu Şadi, doamna avocat Sabo Loredana Eleonora, din Baroul Bucureşti, cu delegaţie depusă la dosar, lipsind autoarea excepţiei de neconstituţionalitate. Procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului părţii Ovidiu Şadi, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens arată că dispoziţiile legale criticate reprezintă norme de procedură a căror stabilire intră în competenţa legiuitorului potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie. Faptul că hotărârea prin care instanţa se declară necompetentă nu este supusă niciunei căi de atac nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor constituţionale invocate. Mai susţine că, potrivit art. 129 din Constituţie, părţile pot exercita căile de atac în condiţiile legii, ceea ce înseamnă că reglementarea căilor de atac este lăsată la latitudinea legiuitorului. Acesta poate excepta de la exercitarea căilor de atac anumite hotărâri judecătoreşti, atunci când consideră că se impune. În continuare arată că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege. Precizează că au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate critici asemănătoare, Curtea Constituţională statuând, în mod constant, că prevederile respective sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale. Depune note de şedinţă.
4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că procedura instituită de norma legală criticată nu priveşte judecarea pe fond a cauzei, ci se referă la soluţionarea unui incident procedural. Eliminarea căii de atac a recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de declinare a competenţei judecării cauzei nu încalcă dreptul la un proces echitabil şi nici principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece caracterul irevocabil al hotărârii de declinare a competenţei nu vizează fondul cauzei. Menţionează jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 331 din 12 iunie 2014. 

C U R T E A, 

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
5. Prin Încheierea din 16 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.252/290/2013, Tribunalul Caraş-Severin – Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Luisa Şadi într-o cauză privind soluţionarea recursului declarat împotriva unei sentinţe civile prin care a fost respinsă excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi s-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate către o altă instanţă.
6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă aduce atingere dreptului la un proces echitabil, deoarece, potrivit prevederilor de lege criticate, nu poate beneficia de două grade de jurisdicţie. De asemenea, apreciază că reglementarea legală este neconstituţională, deoarece aduce atingere art. 124 alin. (2) din Constituţie, dreptului la apărare şi principiului exercitării căilor de atac, principiu care trebuie interpretat în sensul posibilităţii reale de a exercita o cale de atac, iar nu în sensul suprimării acesteia. În opinia autoarei excepţiei se încalcă şi art. 15 alin. (2) din Constituţie, deoarece prevederile de lege criticate sunt de imediată aplicare, inclusiv în procesele în curs de soluţionare, şi au ca efect privarea persoanei interesate de calea de atac a recursului, deşi anterior modificărilor aduse Codului de procedură civilă exista această cale de atac. În acest context, apreciază că se creează o discriminare între persoanele care nu pot ataca cu recurs hotărârile judecătoreşti pronunţate în această materie, în raport cu ceilalţi participanţi la actul de justiţie care aveau la dispoziţie calea de atac a recursului. Astfel, drepturile fundamentale menţionate sunt restrânse fără respectarea condiţiilor prevăzute de art. 53 din Constituţie. Totodată, mai arată că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, faptele contravenţionale se subsumează noţiunii de „acuzaţie în materie penală” în sensul art. 6 din Convenţie. Contravenienţii ar trebui, astfel, să beneficieze de toate drepturile specifice materiei penale, inclusiv posibilitatea contestării hotărârii judecătoreşti pronunţate în fond. Din această perspectivă apreciază că prevederile de lege criticate aduc atingere atât dispoziţiilor art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor, cât şi celor ale art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la aceeaşi Convenţie.
7. Tribunalul Caraş-Severin – Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac ale hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.
8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.
10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 

C U R T E A, 

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele depuse, susţinerile reprezentantului părţii Ovidiu Şadi, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:
11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, texte de lege care au următorul cuprins: „Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.”
13. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii civile, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 alin. (2) privind principiul unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei, art. 129 privind folosirea căilor de atac şi art. 148 privind principiul aplicării prioritare a actelor obligatorii ale Uniunii Europene. De asemenea, este invocată şi încălcarea art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil din Constituţie, art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil şi art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prevederile art. 2 paragraful 1 privind dreptul la nivel dublu de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Mai invocă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile din 21 februarie 1975, 16 decembrie 1992, 21 februarie 1984, 7 octombrie 1988 şi 2 septembrie 1998, pronunţate în cauzele Golder împotriva Regatului Unit, Edwards împotriva Regatului Unit, Ozturk împotriva Germaniei, Salabiaku împotriva Franţei şi Lauko împotriva Slovaciei.
14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea Constituţională constată că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate, în raport cu critici şi prevederi constituţionale similare, respectiv prin Decizia nr. 331 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2014, prin care a respins excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.
15. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că, în materia excepţiei de necompetenţă, legiuitorul a eliminat calea de atac a recursului care putea fi exercitată împotriva hotărârii prin care instanţa se declara necompetentă. O atare soluţie era prevăzută de art. 158 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865 şi prevedea că, în situaţia în care instanţa se declara necompetentă, împotriva hotărârii se putea exercita recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare. Această soluţie legislativă a fost modificată prin art. I pct. 20 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, fiind preluată şi în noul Cod de procedură civilă, în cuprinsul art. 132 alin. (3), text de lege criticat în prezenta cauză.
16. În continuare, Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor art. 132 din Codul de procedură civilă, când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent. Asupra excepţiei de necompetenţă instanţa se pronunţă înainte de a se aborda fondul litigiului şi înainte de a se soluţiona alte excepţii, după caz, printr-o încheiere, dacă se declară competentă, sau printr-o hotărâre, dacă instanţa se declară necompetentă. Textul de lege criticat de autoarea excepţiei, respectiv art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, are în vedere cea de-a doua ipoteză, şi anume admiterea excepţiei de necompetenţă şi, implicit, declinarea competenţei instanţei de judecată, situaţie în care hotărârea nu mai este supusă niciunei căi de atac.
17. În legătură cu acest aspect, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, deoarece sunt de imediată aplicare, inclusiv în procesele în curs de soluţionare, şi au ca efect privarea persoanei interesate de calea de atac a recursului, deşi, anterior modificărilor aduse Codului de procedură civilă, exista această cale de atac. O atare împrejurare creează, totodată, şi o situaţie discriminatorie între persoanele care nu pot ataca cu recurs hotărârile judecătoreşti pronunţate în această materie, în raport cu ceilalţi participanţi la actul de justiţie, care aveau la dispoziţie calea de atac a recursului.
18. În legătură cu această critică, Curtea a reţinut că prevederile legale criticate se aplică în mod egal, fără privilegii şi fără discriminări, faţă de toate persoanele care au depus cereri de chemare în judecată după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă. Prin urmare, nu este încălcat principiul neretroactivităţii.
19. De altfel, Curtea a reţinut că autoarea excepţiei îşi fundamentează critica de neconstituţionalitate pornind de la modalitatea de reglementare în timp a unui incident procedural, şi anume excepţia de necompetenţă, raportându-se la reglementarea anterioară din Codul de procedură civilă, potrivit căreia, dacă instanţa se declara necompetentă, împotriva hotărârii se putea exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Astfel, autoarea excepţiei deduce pretinsa neconstituţionalitate a textului de lege criticat prin raportare la o soluţie legislativă anterioară, care nu mai este în vigoare şi care nu îi este aplicabilă.
20. Referitor la pretinsa discriminare instituită prin textul de lege criticat, dedusă din perspectiva succesiunii în timp a normelor care reglementează modalitatea de soluţionare a excepţiei de necompetenţă, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a subliniat că situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări.
21. Curtea a reţinut, de asemenea, că autoarea excepţiei susţine contrarietatea prevederilor art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă faţă de art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece, potrivit acestor prevederi de lege, nu poate beneficia de două grade de jurisdicţie. Curtea a reţinut că această critică este neîntemeiată, având în vedere faptul că procedura instituită prin art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu priveşte judecarea pe fond a cauzei, ci se referă la soluţionarea unui incident procedural, de stabilire a instanţei competente să judece litigiul, singurul motiv pe care instanţa îl poate reţine în hotărârea de declinare fiind propria necompetenţă materială sau teritorială.
22. Curtea, prin decizia menţionată, a apreciat că intenţia legiuitorului prin adoptarea prevederilor de lege criticate a fost aceea de a se asigura celeritatea judecării cauzelor, prin împiedicarea tergiversării lor ca urmare a exercitării abuzive a căii de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti de declinare a competenţei, raţiunea eliminării căii de atac a recursului împotriva hotărârii de declinare a competenţei fiind aceea de a permite ajungerea cauzei într-un timp cât mai scurt în faţa instanţei competente să soluţioneze litigiul dedus judecăţii. Curtea a mai reţinut, de asemenea, că hotărârea instanţei de declinare a competenţei este rezultatul unui act de administrare a justiţiei prin care se urmăreşte desfăşurarea în condiţii de legalitate a procesului, de care beneficiază toate părţile, indiferent de calitatea lor procesuală, având în vedere că, potrivit art. 174 alin. (2) şi art. 176 pct. 3 din Codul de procedură civilă, actele de procedură efectuate de instanţa necompetentă sunt nule.
23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
24. Distinct de cele arătate, Curtea reţine că, potrivit art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de acestea, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei”, iar potrivit art. 483 alin. (1) din acelaşi cod, „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.” Prin urmare, sunt supuse recursului acele hotărâri judecătoreşti expres prevăzute de lege, iar o hotărâre judecătorească poate fi atacată numai cu acele căi de atac care sunt prevăzute de lege. Mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia presupun şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili, prin lege, procedura de judecată. Totodată, art. 129 din Constituţie prevede posibilitatea exercitării căilor de atac în condiţiile legii, ceea ce nu implică obligativitatea stabilirii unor căi de atac împotriva tuturor actelor îndeplinite de judecător în cursul procesului, ci libera exercitare de către părţile interesate şi Ministerul Public a căilor de atac prevăzute de lege.
25. Totodată, Curtea observă că, în ceea ce priveşte invocarea dreptului la dublu grad de jurisdicţie, acest drept, astfel cum este reglementat prin dispoziţiile art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este recunoscut doar în materie penală, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă controlului de constituţionalitate.

26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ 

În numele legii 

D E C I D E: 

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Luisa Şadi în Dosarul nr. 2.252/290/2013 al Tribunalului Caraş-Severin – Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Caraş-Severin – Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 16 octombrie 2014.

Sursa: http://lege5.ro/

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,
Andreea Costin